30 apr. 2013

Paradisurile fiscale - Exact acolo sunt banii dumneavoastră !

„La ultima numărătoare, atunci când reglementările de dezvăluire a acordurilor de sustragere fiscală, în faţa Her Majesty's Revenue and Customs (HMRC), au fost introduse, în 2004, existau circa 14.000 de asemenea scheme. Sau aşa am crezut noi. Acum se pare că aceste cifre sunt departe de a sugera limitele problemei, atât timp cât atât de mulţi ‚promotori’ ai schemelor, cum ar fi economiştii, avocaţii şi firmele specializate de sustragere fiscală, de dimensiunea aparentă a unui ‚butic’, refuză să respecte regulile jocului. Un răspuns parlamentar obţinut de deputatul Austin Mitchell, care de asemenea a depus o moţiune recentă pentru a urgenta acţiunile contra sustragerii fiscale, revelează că nu mai puţin de 90 promotori se află sub investigaţie, pentru refuzul de a-şi dezvălui schemele. Probabil că ei sperau fie că nu vor fi nominalizaţi, fie că vor descoperi, între timp, vreo lacună a reglementărilor.”

Richard Brooks
The Guardian

Cu foarte puţină vreme în urmă, în data de 25 martie, emisiunea „BackLight” a postului de televiziune olandez VPRO, lansa acest documentar onest, The Tax Free Tour, în regia lui Marije Meerman, dedicat în exclusivitate marilor escrocherii internaţionale ale evaziunii şi sustragerii fiscale practicate de corporaţii, care se dovedesc, încă o dată, a fi „mai presus de orice lege şi prihană”, servindu-se magistral de reţeaua caracatiţă a paradisurilor fiscale pentru a-şi masca şi proteja veniturile reale, pentru care ajung să plătească impozite simbolice sau de-a dreptul nule.

Se cuvin a fi spuse câteva cuvinte despre VPRO, acest post de televiziune al unor oameni curajoşi şi cu bun simţ, două calităţi aflate în curs de extincţie în zilele noastre, cu care ne-am mai întâlnit, pe acest site, când am tradus documentarul „Letter from Poland”, dedicat asasinării preşedintelui polonez Lech Kaczynski şi a altor 95 de demnitari, în aşa-zisul accident din apropierea aeroportului "Severny" din Smolensk, în data de 10 aprilie 2010.

VPRO reprezintă doar acronimul expresiei „Vrijzinnig Protestantse Radio Omroep”, însemnând „Corporaţia liberal-protestantă de radio şi televiziune” şi a fost înfiinţată în 1926, ca o organizaţie religioasă, fireşte, aşa cum indică şi numele. Totuşi, în anii ’50 şi ’60 a devenit, mai degrabă, social-liberală decât protestantă şi chiar dacă a păstrat acronimul iniţial, din motive de tradiţie, semnificaţia lui a dispărut. Printre altele, a fost primul post de televiziune olandez care difuza o femeie nud, pe Phil Bloom, în 1967, fiind şi astăzi considerat unul dintre cele mai radicale grupuri, din punct de vedere cultural, din televiziunea olandeză. La fel ca multe alte posturi publice olandeze nu a deţinut niciodată un canal dedicat, până în 1997, când şi-a deschis propriul portal video pe internet, ca o aplicaţie Java, cu cod deschis începând din 2000.

Emisiunea „BackLight”, reprezintă, de fapt, o serie de documentare proprii, de limbă engleză, care „îşi propun să clarifice esenţa principalelor tendinţe şi evenimente”, prin practica unui jurnalism critic, încercând să faciliteze înţelegerea mecanismelor interne complicate ale societăţii noastre, aşa-zis moderne.

Unde anume îşi plătesc impozitele societăţile multinaţionale şi în ce măsură ?

Obţinând informaţii din sursele foarte autorizate reprezentate tocmai de experţii internaţionali în taxe şi impozite, regizoarea Marije Meerman aruncă o privire indiscretă asupra paradisurilor fiscale, a oamenilor care trăiesc acolo şi asupra rutelor de-a lungul cărora noţiunea de „impozit” îşi pierde orice semnificaţie, la nivel global.

Aceste rute poartă nume răsunătoare, cum ar fi „Cayman special”, „Dubla irlandeză” sau „Sandvişul olandez sau cipriot”, definind, de fapt, o lume a finanţelor mondiale care operează în umbra asigurată de un nivel de secretizare draconic, cu locuri prin care fluxuri considerabile de capital circulă cu viteza luminii şi permit evitarea achitării obligaţiilor fiscale.

Conform propriei definiţii VPRO, The Tax Free Tour este un thriller economic care cataloghează riscurile sistematice cu care se confruntă cetăţenii, obligaţi să poarte singuri povara fiscalizării excesive ce caracterizează întreaga lume a finanţelor mondiale, fiindcă tocmai cei ce realizează cele mai mari venituri posibile, afectând grav sănătatea noastră şi a planetei printr-un comportament socio-ecologic complet iresponsabil, sunt cei care mituiesc eficient guverne formate, fără excepţie, numai din paiaţe murdare şi lacome, pentru a genera legislaţii fiscale de-a dreptul imbecile, la fel de pline de lacune ca un şvaiţer, pe care avem totuşi norocul de a-l plăti la kilogram şi nu la volum.

Acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim noi, oamenii de rând, pentru mult trâmbiţata globalizare fascistă şi piaţă liberă, de orice restricţii, pentru sociopatele corporaţii mondiale, fireşte ?

Ca o glumă, oarecum amară, care subliniază, o dată în plus, poziţia privilegiată a elitelor planetei, informaticiana Femke Herregraven, ajutată de doi dintre protagoniştii filmului, investigatorii Siem Eikelenboom şi Gaby de Groot, a lansat jocul „Taxodus”, în care puteţi selecta profilul unei corporaţii multinaţionale, pentru a vă familiariza cu propriile rute care-i garantează plata celor mai mici impozite posibile.

Nu cred că mai este cazul să reamintesc situaţia disperată a României, pe care barbarismul şi trădarea celor mai nemernici conducători din întreaga noastră istorie, cu care am fost blagosloviţi după nenorocita aia de revoltă decembristă, au transformat-o într-o ruină economică, fiscalizată la maxim, aproape de recordul absolut pe plan mondial.

Muritorul de rând plăteşte, fără drept de apel, impozit pe venit, cumulat, în jurul valorii de 27%, suportă mii şi mii de accize adăugate aberant oricărui produs de strictă necesitate, plus un nenorocit de TVA cu numai un procent în urma maximului acceptat de noul imperiu european, care-şi întinde tentaculele scârboase atentând la propria noastră suveranitate naţională, în baza principiului cămătăresc al datoriilor fiscale neacoperite.

Oricare întreprinzător privat autohton ştie la perfecţie că „beneficiem” de o legislaţie cretină, care nu numai că împiedică acumularea de averi cinstite, dar afectează grav capacitatea de supravieţuire a firmelor lipsite de protecţia binevenită a mafiei politico-financiare, fapt probat, din plin, de numărul imens de firme mici şi mijlocii ajunse în faliment din 1990 şi până în prezent.

„Marile firme”, însă, ale potentaţilor băştinaşi, se află, desigur, pe o cu totul altă poziţie: credite bancare preferenţiale, reeşalonări întinse la maxim, până când se transformă în scutiri efective, contracte oneroase, gen „sugativă”, cu statul, care le asigură acces nediscriminat şi nelimitat la fonduri publice, în marea lor majoritate nereturnabile şi, fără îndoială, posibilitatea de a apela la aceleaşi rute internaţionale fiscale de mascare a veniturilor reale.

Nu mai vorbesc de practica – pe care o veţi descoperi aplicată, din plin, în film, pe continentul african – scutirii „temporare” de impozite a „marilor investitori strategici”, de fapt a marilor hoţi externi, gen Nokia – justificate, în principal, de promisiunea mirobolantă a creării de noi locuri de muncă – care-şi strâng catrafusele şi-o şterg urgent din ţară la finalul „lunii de miere” şi nu ajung niciodată să dea socoteală în faţa „justiţiei” interne sau internaţionale pentru neonorarea unor obligaţii şi contracte, ilicite din start.

Însăşi esenţa noţiunii de impozit, ca sumă ipotetic necesară bunului mers al statului care-l colectează, este încălcată grosolan, pe de o parte, prin existenţa „excepţiilor” de care am amintit, iar, pe de altă parte, de guvernul oricărei ţări, care, în timp ce impune oricărei firme să-şi declare public situaţia financiară, el însuşi evită cu o nesimţire sfidătoare să publice, vreodată, un bilanţ anual al impozitelor: grad de colectare, destinaţie concretă, rezultate efective ş.a.m.d.

Tot ceea ce ni se serveşte, anual, este amplificarea tembelă şi ireversibilă a nivelelor de impozitare, în baza declarării iresponsabile a unei şubrezenii virtuale a bugetului naţional, afirmaţie a cărei validitate nu o poate certifica nimeni.

Desigur că există şi o oarecare naivitate în film, care pare să evite problema subordonării totale a guvernelor lumii de către corporaţii – prin plata campaniilor electorale, lobby-ul parlamentar, exercitat mai mult sau mai puţin legal şi, nu în ultimul rând, prin acel sistem consacrat pe plan internaţional ca „revolving door”, care asigură fostelor sau viitoarelor vedete politice fotolii în consiliile de administraţie corporatiste ş.a.m.d. – fiindcă, în absenţa acestui context evident, pentru orice persoană cu capul încă pe umeri, întrebarea „De ce nu-şi plătesc corporaţiile impozitele ?” este complet lipsită de sens.

Dacă o corporaţie şi-ar plăti impozitele, legal, aceasta ar însemna, pur şi simplu, doar o altă contribuţie anonimă la bugetul de stat, pe când, dacă nu şi le plătesc, rezultă bani extrem de negri, în cuantum astronomic, numai buni de mituit papagalii guvernamentali şi parlamentari care ar fi trebuit să le reglementeze eficient activitatea fiscală.

Care variantă vi se pare mai convenabilă ?

Aşa cum declară cinic fostul ministru de finanţe al regatului „albionic”, Denis Healey, diferenţa dintre evaziunea fiscală, practicată de peştii mărunţi şi „sustragerea” fiscală, monopolul marilor rechini corporatişti, este dată exact de grosimea zidurilor închisorii, fiindcă, de fapt, nici un eufemism nu poate ascunde realitatea crudă – nu-i este permis oricărui amărât să se bucure de privilegiile aristocraţiei corporatiste.

În privinţa crizei financiare actuale, reiterată în film, vă recomand să (re)citiţi postarea „Jaful financiar – Crima vremurilor noastre”, în care afirmam, printre altele:

„Toată lumea continuă să dezbată fenomenul, în căutare de soluţii sau cauze sau vinovaţi pentru pierderile de trilioane de dolari, reprezentând averi personale sau valori ale acţiunilor, volatilizate la bursele lumii.

Deşi s-a raportat optimist apariţia unor semne de recuperare, realitatea contrazice demagogia politicienilor şi mass media, fiindcă şomajul continuă să crească ameţitor, monedele se depreciază îngrijorător, falimentele se înmulţesc, toate conducând la incapacităţi de plată şi, implicit, la escaladarea punerilor sub sechestru.

În timp ce politicienii şi unii 'experţi' se învârt în jurul cozii, dând vina pe 'erori' sau pe 'modele economice greşite', concluzionând adesea că 'suntem de vină, cu toţii', Danny Schechter este unul dintre cei care nu se lasă duşi de nas de impotenţa neuronală binecunoscută a politicienilor şi justiţiei corporatiste, revelând o reţea profundă de fraude financiare, prea puţin mediatizate, fireşte, care au jucat un rol esenţial în îngenuncherea economiei mondiale.

[…] Fără îndoială că aceste infracţiuni cumulate n-ar fi fost posibile, dacă mecanismele sociale corespunzătoare ar fi funcţionat, dacă nu s-ar fi procedat, în prealabil, la de-reglementarea domeniului financiar, sub pretextul libertăţii pieţei şi cu sprijinul marionetelor politice corupte, dacă agenţiile de evaluare şi firmele de audit şi-ar fi făcut datoria şi, bineînţeles, dacă mass media nu ar fi privit, ca de obicei, în orice altă direcţie, dar nu spre escrocii care mobilează birourile de pe Wall Street.

Unde sunt acuzaţiile la adresa directorilor executivi de pe piaţa imobiliară, care ne-au târât în această mizerie ?

‚Banking Act of 1933’, cunoscută mai bine sub numele de legea Glass–Steagall, impunea, la finalul marii depresiuni economice anterioare, o serie de măsuri menite să blocheze specula, în genul realizării unei distincţii clare între companiile de asigurări, băncile comerciale, care pot accepta depozite şi băncile de investiţii, eliminând totodată şi conflictele de interese generate de prezenţa aceloraşi indivizi în consiliile de administraţie sau în funcţii executive, în cele trei tipuri de instituţii financiare.

Dar, fiindcă mai marii lumii au hotărât că istoria trebuie să se repete şi cum memoria oamenilor a cam slăbit în ultimele decenii, în 1999 este aprobată legea 'Gramm–Leachle–Bliley Act', numită cu nesimţire şi 'Financial Services Modernization Act of 1999', care dobora cam toate barierele impuse de legislaţia anterior menţionată, lăsând cale liberă escrocheriei mondiale numită ‚capitalism de piaţă’.”

În concluzie, dacă doriţi să vi clarifice, vreodată, mecanismele financiare reale care guvernează această lume de coşmar, a capitalismului neo-colonialist, vă recomand insistent, aşa cum am făcut-o cu orice altă ocazie, să vă aruncaţi la gunoi maşinile automate de spălat creiere, denumite impropriu televizoare, fiindcă nu „tele”-vedeţi nimic în ele, în afara propagandei guvernamentale care vă va servi orice soluţie fantezistă posibilă, în timp ce vă va convinge agresiv de caracterul imuabil al „legilor economice”, cel puţin la fel de valide, în viziunea lor, ca cea a gravitaţiei, responsabilă pe vremuri de cucuiele de pe ţeasta masonului Isaac Newton.

„Fiindcă promotorii au tendinţa de a nu se limita singuri la una sau două scheme ciudate, numărul real al schemelor ilicite, nedeclarate, ar putea fi semnificativ, dacă unii dintre marii promotori au ajuns, cumva, la concluzia că au descoperit metode eficiente de a evita dezvăluirile legale. Şi asta fără a ţine seama de orice schemă care a scăpat, încă, neobservată. 90 de promotori care refuză să se supună legii dezvăluirii este mai mult decât alarmant, chiar dacă există asigurări că serviciile fiscale se ocupă de ei. Asta demonstrează, cel puţin, cât de invalide sunt, de fapt, reglementările de dezvăluire, ele nereprezentând vreo garanţie că autorităţile vor veni vreodată de hac fenomenului sustragerii fiscale.”

Richard Brooks
The Guardian

5 comentarii:

  1. Sigur ca da...
    E cat se poate de evident ce se intampla.

    Good job, my friend!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc prietene ! Si nu tu esti paranoic fiindca sustii astfel de idei, ci adormiti sunt cei care refuza sa le conceapa.

    RăspundețiȘtergere
  3. Doua rele nu fac un bine. Faptul ca oamenii de rand se lasa violati de stat, nu inseamna ca taxarea este ceva normal. Vorbeam parca de libertate ?

    RăspundețiȘtergere
  4. Ideea de principiu este ca atat de trambitata libertate si democratie, si toate textele legate de mecanismele economiei de piata, libera concurenta, echilibrul dintre cerere si oferta, lupta contra monopolului, oligopolului samd sunt praf in ochi pentru prosti. Legea e pentru prosti ... Cei de sus sunt mai egali in drepturi decat noi cei de la firul ierbi, cum ne mai numesc, oile, si fac ce vor ei ... deci pe langa faptul ca taxarea este o aberatie, faptul ca exista doar pentru noi oile, asta e si mai dureros si poate dorinta de a-ti baga picioarele in sistem se va amplifica vaznd putreziciunea lui si din aceasta perspectiva. Sistemul e putred si asta se vede cu ochiul liber ..

    RăspundețiȘtergere

Deși, inițial, am activat această fereastră numai din considerente anti spam, mă văd nevoit să fac unele precizări pentru cei care nu înțeleg subtilitatea noțiunii de moderare online. Mai bine zis, fiindcă este un site personal, nu poate exista nici dreptul la replică, nici cel de a comenta pe site-ul meu. Ambele sunt simple privilegii, acordate, temporar, celor care apreciază faptul că primesc, pe gratis, ceva foarte muncit și, mai ales, celor care nu folosesc un limbaj agresiv sau suburban sau care nu bat câmpii pe lângă subiect, fără a fi în temă cu postările anterioare ale site-ului. Iar comentariu înseamnă câteva fraze, nu o altă postare. De asemenea, nici comentariile la comentariul altui comentariu nu vor fi acceptate. Polemizați unde doriți, dar nu aici. Tot ceea ce nu corespunde acestor criterii va fi șters fără ezitare. Vă mulțumesc pentru înțelegere !